CONSIDERATĂ de unii cea mai sfântă bise­rică creştină, Biserica Sfântului Mormânt din lerusalim este totodată simbolul conflicte­lor şi al ostilităţii religioase. Potrivit tradiiţiei, ea a fost înălţată pe locul „în care se presu­pune că ar fi fost înmormântat şi apoi înviat Cristos". Totuşi, acest loc venerat de mulţi a fost de-a lungul timpului teatrul nenumărator confruntări violente. Călugări şi preoţi din şase confesiuni „creştine" s-au atacat unii pe alţii, disputându-şi drepturile de a folosi biserica. În ultimii ani, rivalitatea dintre ei a luat o am­ploare atât de mare, încât poliţia, înarmată cu puşti-mitralieră, a fost nevoită să intervină în câteva rânduri şi să preia temporar controlul asupra lăcaşului. 

Un trecut însângerat

Evenimentele petrecute la Biserica Sfântu­lui Mormânt fac parte dintr-o lungă istorie de vărsări de sânge săvârşite din exces de zel re­ligios. Trecând în revistă conflictele recente ce au avut loc în diferite părţi ale lumii, cartea Violence in God's Name afirmă: „Din Indone­zia până în Irlanda de Nord, din Orientul Mijlo­ciu până în Kashmir, din India până în Nigeria, din Balcani pânâ în Sri Lanka, creştini, budişti, evrei, hinduşi, musulmani şi adepţi ai sikhis­mului justifică recurgerea la violenţă susţi­nând că, de fapt, îşi apără identitatea şi inte­resele religioase".

Cu toate acestea, pacea şi armonia rămân piatra de temelie a majorităţii confesiunilor religioase. De-a lungul secolelor, religia a pro­movat cu fervoare principii ce vădesc altruism, precum iubirea de aproapele şi sfinţenia vieţii umane. Nu ar trebui deci ca religia să-şi folo­sească uluitoarea putere şi pentru a promova pacea? Îi îndemnăm pe cei care doresc cu sinceritate să i se închine lui Dumnezeu să medi­teze la această întrebare.  

 

Este religia vinovată?

Pe la începutul secolului al XVIII-lea, Jona­than Swift, scriitor şi cleric, a afirmat: ,,Avem suficientă religie pentru a ne urî, dar nu suficientă pentru a ne iubi". Într-adevăr, pentru mulţi religia înseamnă mai degrabă dezbinare decât unitate. Nu toţi sunt însă de acord cu acest punct de vedere.

Să ne gândim, de pildă, la concluzia la care a ajuns un grup de cercetători din cadrul De­partamentului pentru studii privind pacea al Universităţii Bradford din Marea Britanie. Cer­cetătorii au primit de la BBC (British Broadcast­ing Corporation) însărcinarea de a furniza un răspuns obiectiv la întrebarea: „Promovează re­ligia pacea sau războiul?".

În raportul publicat ulterior, ei au precizat: „În urma examinării analizelor istorice efectua­te de specialişti cu opinii diferite, am conchis că, în ultimii 100 de ani, au existat puţine răz­boaie cu adevărat religioase". Echipa a expli­cat că unele conflicte armate „prezentate în mass-media şi nu numai drept războaie religioa­se, izbucnite din cauza unor divergenţe reli­gioase, au avut în realitate ca mobil naţionalis­mul, dorinţa de independenţă teritorială sau autoapărarea".

„Dr. Charles Eaton, pastor al Bisericii Baptiste de pe Madison Avenue, a anunţat ieri de la amvon că, în scurtă vreme, casa parohială a bisericii avea să devină centru de recrutare a bărbaţilor care voiau să se înroleze în armată sau în maria militară.

El s-a numărat printre cei peste zece clerici din oraş care au propovăduit războiul cu ocazia slujbelor duminiciale şi care şi-au îndemnat enoriaşii, bărbaţi şi femei deopotrivă, să-şi dovedească loialitatea faţă de naţiune şi faţă de democraţie sprijinind eforturile de război fără întârziere. Nu puţine au fost bisericile care au arborat steagul ţării.” („The New York Times”, 16 aprilie 1917)

 

Cu toate acestea, mulţi sunt de părere că cle­ricii, fie prin acţiunile lor, fie prin tăcerea lor, au tolerat sau chiar au susţinut din plin nume­roase conflicte armate, aşa cum reiese din cita­tele următoare.

•        „Religia pare să meargă mână în mână cu violenţa aproape pretutindeni în lume. ... În ultimii ani, violenţa religioasă «a erupt» de-a dreptul în rândul creştinilor conservatori din Statele Unite, al musulmanilor şi evreilor cu­prinşi de mânie din Orientul Mijlociu, al hindu­şilor şi musulmanilor din sudul Asiei care se află într-o continuă dispută, precum şi al comunităţilor religioase din Africa şi Indonezia. . . . Toţi cei implicaţi în aceste conflicte se folosesc de religie pentru a obţine o identitate politică şi pentru a justifica o ideologie a răzbunării." (Ter­ror in the Mind of God - The Global Rise of Re­ligious Violence)
•           „În mod paradoxal, tocmai societăţile cu un puternic sentiment religios au şi cele mai gra­ve probleme. ... Saturaţia religioasă nu a reu­şit să scadă nivelul infracţionalităţii. ... E clar: Cine îşi doreşte siguranţă, decenţă, ordine şi condiţii «civilizate» de viaţă trebuie să evite zo­nele caracterizate de dogmatism religios." (Holy Hatred)
•         „Baptiştii sunt asociaţi mai degrabă cu lup­ta decât cu pacea. ... În secolul al XIX lea, când problema sclaviei şi alte chestiuni arzătoa­re [din America] au dezbinat mai întâi confe­siunile religioase, iar apoi însăşi naţiunea, atât baptiştii din nord, cât şi cei din sud au susţinut războiul, considerându-l o cruciadă nobilă şi pretinzând că Dumnezeu este de partea lor. În plus, baptiştii din America au luptat pentru pa­trie în războaiele cu Anglia (1812), cu Mexicul (1845) şi cu Spania (1898), invocând drept scu­ze pentru ultimele două «eliberarea din sclavia religioasă a popoarelor oprimate şi deschiderea de noi teritorii pentru misionariat». Ideea nu e că baptiştii şi-au dorit mai degrabă războiul de­cât pacea, ci că, atunci când războiul a devenit o realitate, ei l-au susţinut, nerămânând neutri." (Review and Expositor - A Baptist Theological Journal)
•       „Potrivit istoricilor, îndemnuri religioase la luptă au existat practic în toate epocile, regăsin­du-se la aproape toate popoarele şi civilizaţiile, de obicei de ambele părţi beligerante. Strigătul «Zeii sunt de partea noastră!» este una dintre cele mai vechi şi mai mobilizatoare chemări la luptă." (The Age of Wars of Religion, 1000-1650 - An Encyclopedia of Global Warfare and Civili­zation)
•       „Conducătorii religioşi ... trebuie să re­flecteze cu mai multă seriozitate la eşecul lor în a conduce eficient şi în a promova valorile fun­damentale ale credinţei lor. ... E adevărat că toate religiile năzuiesc să aducă pacea, însă n-am putea spune cu mâna pe inimă că religia şi-a îndeplinit vreodată acest rol." (Violence in God's Name - Religion in an Age of Conflict)

De-a lungul istoriei, clerul religiilor majore ale creştinătăţii (catolică, ortodoxă şi protestan­tă) a trimis pe front nenumăraţi preoţi militari care să ridice moralul trupelor şi să se roage pentru morţi şi pentru muribunzi - iar asta se întâmpla în ambele tabere. Procedând astfel, membrii clerului au tolerat vărsările de sânge şi chiar au binecuvântat forţele militare.

Unii susţin însă că nu religia este vinovată de războaie. Rămâne totuşi întrebarea: Au dat re­zultate eforturile religiei de a-i uni pe oameni?

 

De ce a dat greş religia?

A spune că religia este principala cauză a tuturor conflictelor înseamnă a spune că în absenţa ei nu ar mai exista atâtea războaie. Dar este logic un astfel de raţionament? Ar dispărea oare războaiele dacă religia ar fi pur şi simplu eliminată? Indiferent ce răspuns veţi da, un lu­cru e cert: Religia nu a reuşit să-i unească pe oa­meni. De ce? Vom vedea în continuare.  

Un factor dezbinator

Având în vedere că între marile puteri reli­gioase există o străveche rivalitate, nu e de mi­rare că religia are un efect dezbinator asupra fa­miliei umane. Avem vreun motiv să credem că budiştii, creştinii, evreii, hinduşii şi musulmanii vor trăi vreodată în pace unii cu alţii?

O altă realitate tristă cu care ne confruntăm este că religiile majore sunt la rândul lor diviza­te. Potrivit unei estimări, de pildă, creştinătatea cuprinde peste 30 000 de culte. Nici în islamism nu domneşte armonia religioasă. Conform unei agenţii de presă din Orientul Mijlociu, un eru­dit musulman pe nume Mohsen Hojjat a recu­noscut de curând că „lipsa unităţii în rândul musulmanilor este rădăcina problemelor lumii islamice". Celelalte religii principale - budis­mul, hinduismul şi iudaismul - sunt şi ele frag­mentate în nenumărate secte care nu pot ajun­ge la un consens.

Implicarea în politică

Religia pare să influenţeze aproape toate as­pectele vieţii. În revista The Economist se arată că „oamenii religioşi îşi exprimă din ce în ce mai deschis părerile în toate domeniile, inclusiv în cel al afacerilor. Religia are un cuvânt de spus până şi în chestiuni economice". Aceasta tinde să aibă mai degrabă un efect dezbinator decât unul unificator asupra oamenilor. Însă un efect şi mai dăunător îl are amestecul religiei în poli­tică, o situaţie veche de când lumea.

În raportul la care se făcea referire mai  sus, grupul de istorici a scris: „De re­gulă, religia devine o cauză a războaielor atunci când autorităţile religioase se aliază sau colabo­rează îndeaproape cu autoritălile statului". De aici deducem un adevăr incontestabil: Religia a mers şi merge şi azi mână în mână cu entităţile politice şi militare.

 

Un amestec fatal

În multe ţări, religiile predominante au deve­nit simboluri ale identităţii naţionale şi rasiale. Drept urmare, distincţia dintre ura naţională, prejudecăţile rasiale, rivalităţile etnice şi duşmă­nia religioasă e insesizabilă. Puse laolaltă, toate acestea ar putea distruge literalmente lumea.

Paradoxul uluitor este că majoritatea religii­lor pretind că-l reprezintă pe Dumnezeu, Crea­torul nostru şi Autorul Bibliei. Ar fi însă logic să credem că un Creator iubitor, atotputernic şi atotînţelept ar avea chiar şi cea mai mică legă­tură cu acele religii care seamănă dezbinare şi se fac vinovate de vărsări de sânge?

 

Îi va uni vreodată religia pe oameni?

Haideţi să creăm o lume mai bună! Haideţi să scăpăm de religie! ", recomandă filozo­ful olandez Floris van den Berg într-un curs pu­blicat, cu titlul „Cum şi de ce să scăpăm de re­ligie". De fapt, în întreaga lume, specialişti din diverse domenii de activitate militează pentru abolirea religiei.

,,Lumea trebuie să se trezească din lungul coş­mar al credinţei religioase", afirmă Steven Wein­berg, fizician şi laureat al Premiului Nobel.

În ultimii ani, ideea potrivit căreia problemele omenirii ar putea fi reduse considerabil prin eli­minarea religiei a fost susţinută cu tot mai mul­tă vehemenţă. Se tipăresc din ce în ce mai multe cărţi care condamnă religia, iar cei care le citesc nu sunt deloc puţini.

Oameni de ştiinţă celebri chiar s-au întrunit pentru a discuta despre necesitatea urgentă, în opinia lor, de a eradica religia. Mass-media a fost de-a dreptul inundată de un val de neoatei ce-şi declară ura nedisimulată faţă de religie. Dar au dreptate toţi aceşti gânditori de pres­tigiu?

 

Există o religie adevărată?

Dacă toate religiile ar fi false, iar Dumnezeu nu ar exista, atunci eliminarea religiei ar fi o mă­sură cât se poate de logică. Dar dacă Dumne­zeu există totuşi? Dar dacă există şi un grup de oameni care îl reprezintă aşa cum se cuvine, cu alte cuvinte o religie adevărată?

Un studiu atent al istoriei religiei îndreaptă atenţia spre o formă de închinare cu totul dife­rită de orice altă religie. Aceasta este practica­tă în prezent de relativ puţini oameni. Bazele ei au fost puse de însuşi Isus şi de apostolii săi. Ea însă nu îşi găseşte oglindirea în ceea ce creşti­nătatea practică de secole.

În ce privinţe diferă creştinătatea de religia adevărată stabilită de Isus Cristos? Cu siguranţă, în multe. Să ne oprim asupra unei diferenţe majore.

 

‘Nu fac parte din lume’

Primii creştini nu s-au implicat în politică, adoptând aceeaşi poziţie de neutralitate pe care a avut-o şi Isus. Biblia menţionează cel puţin două situaţii în care Isus a refuzat cu fermitate propunerea de a deveni conducător politic (Ma­tei 4:8-10; loan 6:15). El chiar şi-a mustrat dis­cipolii când aceştia au vrut să recurgă la violen­ţă pentru a împiedica arestarea lui (Matei 26:51, 52; Luca 22:49-51; loan 18:10, 11).

Când guvernatorul roman al provinciei lu­deea i-a pus întrebări legate de aşa-zisele lui am­biţii politice, Isus a clarificat lucrurile răspun­zând: „Regatul meu nu face parte din lumea aceasta. Dacă regatul meu ar fi făcut parte din lumea aceasta, slujitorii mei ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar iată că regatul meu nu este de aici" (loan 18:36). Este evident, aşadar, că Isus nu a dorit să facă parte din sistemul po­litic şi militar al vremii sale.

Discipolii lui i-au urmat exemplul. Un studiu asupra implicării religiei în războaie, efectuat de echipa de cercetători amintită în articolele pre­cedente, explică: „Primii creştini credeau în nonviolenţă. ... Majoritatea creştinilor au re­fuzat să intre în armată şi să lupte". Învăţături­le lui Isus şi ale apostolilor săi au pus accentul pe iubirea faţă de semeni, inclusiv faţă de străini şi faţă de cei de alte etnii sau rase (Faptele 10:34, 35; Iacov 3:17). Această religie a promo­vat realmente pacea.

Cu trecerea timpului, preceptele creştinismu­lui au fost contaminate de concepţiile filozofi­ce şi naţionaliste şi de tradiţii, toate acestea dovedindu-se o forţă dezbinatoare. În analiza is­torică menţionată mai înainte se afirmă: „Con­vertirea [împăratului roman] Constantin la creş­tinism a dus la militarizarea mişcării creştine, care acum nu se mai călăuzea după învăţături­le ce îndemnau la compasiune ale lui Cristos, ci după ambiţiile politice ale împăratului şi setea lui de cuceriri. Creştinii, inclusiv împăratul, s-au văzut nevoiţi să dea un temei «creştin» războaie­lor pe care le purtau". Şi astfel s-a născut falsul creştinism.

 

O religie „diferită"

S-a pierdut oare iremediabil adevăratul creş­tinism? Nicidecum. În prezent există un grup de oameni care merită să fie analizat în lumina principiilor enunţate de Isus. Spre deosebire de orice altă confesiune religioasă, Martorii lui Ie­hova calcă îndeaproape pe urmele primilor creş­tini. Ei nu s-au desprins din nicio religie a creş­tinătăţii. Lucrarea The Encyclopedia of Religion îi numeşte o religie „diferită", deoarece ei îşi ba­zează toate convingerile „pe autoritatea Bibliei, ceea ce nu lasă loc tradiţiei".

Asemenea creştinilor din secolul întâi, nici Martorii lui Iehova nu iau parte la conflicte po­litice. O lucrare publicată de Academia de Ştiin­ţe a Ucrainei dezvăluie că ei se străduiesc să treacă peste „diferenţele rasiale, naţionale, reli­gioase, sociale şi economice". Studiul mai pre­cizează că Martorii nu participă la „activităţi subversive" şi sunt „cetăţeni care respectă legi­le ţării".

În cartea sa intitulată Pacyfizm i okolice, pro­fesorul Wojciech Modzelewski, de la Universi­tatea din Varşovia (Polonia), a scris: „La ora ac­tuală, Martorii lui Iehova formează cea mai mare comunitate din lume care condamnă răz­boiul". Întrucât urmează îndeaproape modelul lăsat de creştinii din secolul întâi, se poate spu­ne că ei au reuşit să restabilească forma de în­chinare practicată de Cristos şi de apostoli. Acest gen de creştinism promovează într-adevăr pacea. (Vezi chenarul de mai jos.)

 

Un viitor luminos

E-adevărat, mulţi oameni care doresc cu sin­ceritate să i se închine lui Dumnezeu şi chiar un număr mare de clerici sunt realmente dez­gustaţi de ipocrizia propriei religii. Oamenii re­ligioşi care caută din răsputeri să promoveze pa­cea şi armonia în lume sunt demni de toată aprecierea.

Oricât de sinceri ar fi totuşi, oamenilor nu le stă în putere să rezolve problemele omenirii. Ie­remia, un profet din vechime, a scris în acest sens: „Nu-i aparţine omului pământean calea sa. Nu poate omul care umblă nici măcar să-şi con­ducă paşii" (Ieremia 10:23).

Ne stă însă în faţă un viitor luminos. Cuvân­tul lui Dumnezeu dezvăluie că, în curând, pă­mântul va fi locuit de o nouă societate de oa­meni, dornică să trăiască în pace. Ea va alcătui o familie mondială: Oameni de toate rasele vor trăi în armonie, nemaifiind divizaţi din cauza graniţelor teritoriale, a urii etnice sau a ideolo­giilor religioase. Cel mai de seamă factor unifi­cator va fi închinarea curată adusă lui Iehova Dumnezeu.

În plus, Biblia prezice sfârşitul religiei care i-a adus atâta dezonoare lui Dumnezeu. Isus a spus: „Orice regat dezbinat împotriva lui însuşi este pustiit şi orice oraş sau casă dezbinată împotri­va ei înseşi nu va dăinui” (Matei 12:25). La mo­mentul potrivit, Dumnezeu va avea grijă ca aces­te cuvinte să se adeverească în cazul tuturor religiilor false.

Cu mult timp în urmă, Scripturile au promis că Dumnezeu „va face judecată între naţiuni şi va îndrepta lucrurile”. Iată ce mai spune aceas­tă profeţie: „Din săbiile lor [oamenii îşi] vor făuri brăzdare şi din suliţele lor, cosoare. Nicio naţiune nu va mai ridica sabia contra altei naţiuni şi nu vor mai învăţa războiul” (Isaia 2:4). Aceste cuvinte sunt în curs de împlinire în pre­zent, deoarece religia adevărată, practicată de Martorii lui Iehova, promovează încă de pe acum pacea.

 

În ce privinţe sunt diferiţi Martorii lui lehova? Mulţi oameni rămân uimiţi când află cât de mult se deosebesc Martorii lui lehova de celelalte religii ce pretind a-I urma pe Cristos. Iată câteva aspecte care-i fac unici:

STRUCTURA Nu au clasă clericală. Supraveghetorii (numiţi bătrâni de congregaţie), învăţătorii şi misionarii lor nu sunt remuneraţi.  Nu percep zeciuială şi nu fac colecte la locurile lor de închinare, cunoscute ca Săli ale Regatului.  Toate activităţile lor religioase sunt susţinute prin donaţii anonime. Sunt neutri din punct de vedere politic. Promovează pacea şi nu merg la război. La baza unităţii lor stau credinţa şi convingerile bazate pe Biblie. Alcătuiesc o comunitate mondială în care nu există bariere sociale, etnice şi rasiale sau diferenţe de clasă. Nu sunt afiliaţi vreunei religii, de pildă, religiei catolice, ortodoxe sau protestante.

DOCTRINA Cred că există un singur Dumnezeu adevă­rat, al cărui nume este lehova. Nu cred că,lsus Cristos este Atotputernicul Dumnezeu; nu cred nici în Treime. Trăiesc în armonie cu învăţăturile lui Isus şi îl onorează în calitate de Fiu al lui Dum­nezeu. Nu venerează crucea şi nici nu folosesc imagini în închinare. Nu cred în iad, aşa-zisul loc al chinului veş­nic în care sunt pedepsiţi oamenii răi după moarte. Cred că Dumnezeu îi va binecuvânta pe oa­menii ascultători cu viaţă veşnică în Paradis pe pământ, unde îi va readuce la per­fecţiune.

Martorii lui Iehova sunt ferm convinşi că au reuşit să restabilească creştinismul din seco­lul întâi, forma de închinare practicată de Isus şi de apostolii săi.